Învățarea la puterea empatiei

Învățarea la puterea empatiei

Oricât am crede că predarea de cunoștințe sau abilități duce la învățare, oricât am încerca să ne punem obiective ca dascăli, experiența copiilor în contact cu ceea ce le propunem este una personală. Doar în momentul în care reușim să intrăm în lumea lor, să ascultăm ce se întâmplă în universul lor legat de învățare putem spune cu adevărat dacă ceva s-a schimbat prin învățare.

Nu e mai ușor să dăm un test, cu un singur răspuns corect, și astfel să dăm o notă legată de eficiența predării și învățării materiei? E mai ușor, dar e o soluție pe termen scurt, care exclude 99% din ființa copilului. Acel 99% care va fi definit și pentru noi, și pentru statul român și, cel mai grav,  pentru copil ca “bun” sau “rău”, “suficient” sau “insuficient”. O etichetă pe care copilul o va purta cu el mult timp și care îl va îndepărta de ceea ce este el cu adevărat: o ființă care crește, se dezvoltă, caută,încearcă, greșește uneori, iar alte ori reușește.

Alternativa pentru a înțelege progresul copilului în lumea învățării poate fi empatia, încercarea de a ne transpune în lumea interioară a copilului fără a emite judecăți de valoare. Atunci când suntem deschiși să ascultăm, copilul învață să vorbească, să reflecteze, să se cunoască mai bine deasupra de etichetări. Copilul învață că e ok să fie el însuși chiar dacă nu a atins încă ‘standardul’,  și e dispus să găsească soluții pentru a face următorul pas.

Cred în valoarea empatiei în educație și în minunile pe care un om care este ascultat și înțeles le poate face pentru a progresa. Cred asta din propria experiență. Experiența de a fi ascultată și înțeleasă atunci când eram pe punctul de a renunța la învățare pentru că mi se părea că sunt prea departe de standardul înalt al educației universitare olandeze.

După zeci de cărți citite în mega biblioteca Universității Regale din Groningen, am decis că nu doresc să continui studiile masterale. A scrie o dizertație în stil olandez mi se părea imposibil. Atunci, coordonatoarea mea de dizertație a stat și m-a ascultat, a încercat să îmi propună soluții alternative, m-a invitat la un drum cu trenul pâna la o conferință în alt oraș. Apoi, cunoscând lumea mea interioară, mi-a oferit o altă temă și două cărți ce mi s-au potrivit ca o mănușă pentru cum mă simțeam eu atunci (departe de țară, de mediul meu de comfort, de  tot ce îmi era drag). În doar trei luni, am scris o altă dizertație care a obținut recunoaștere în sistemul olandez. Ceea ce a contat, cred, a fost că atunci când eu nu dădeam deloc valoare ființei mele comparându-mă cu standardul olandez, cineva a ajuns să mă cunoască poate mai bine decât mine, a văzut valoare în ceea ce sunt eu cu adevărat.

După aproape 15 ani, m-am întors în Olanda pentru a vizita școlile experiențiale ce de 40 de ani dau o notă aparte învățământului olandez.  Am descoperit aici că profesorul este numit ‘coach’ și că fiecare copil are discuții regulate de reflecție asupra învățării în care este ascultat, sprijinit, consiliat. Învățarea este un parteneriat în care adultul încearcă să înțeleagă cu adevărat, deasupra de note, unde este copilul și de ce anume are nevoie pentru a se dezvolta în continuare.

No Comments

Leave a Comment

Your email address will not be published.